Cutia cu Povestioare

Sursa ta de inspiratie

Cutia cu piersici

Un profesor a dat fiecarui student ca tema pentru lectia de saptamana viitoare sa ia o cutie de carton si pentru fiecare persoana care ii supara, pe care nu pot sa o sufere si sa o ierte sa puna in cutie cate o piersica, pe care sa fie lipita o eticheta cu numele persoanei respective.
Timp de o saptamana, studentii au avut obligatia sa poarte permanent cutia cu ei: in casa, in masina, la lectii, chiar si noaptea sa si-o puna la capul patului. Studentii au fost amuzati de lectie la inceput, si fiecare a scris cu ardoare o multime de nume, ramase in memorie inca din copilarie.
Apoi, incetul cu incetul, pe masura ce zilele treceau studentii adaugau nume ale oamenilor pe care ii intalneau si care considerau ei ca au un comportament de neiertat. Fiecare a inceput sa observe ca devenea cutia din ce in ce mai grea. Piersicile asezate in ea la inceputul saptamanii incepusera sa se descompuna intr-o masa lipicioasa, cu miros dezgustator, si stricaciunea se intindea foarte repede si la celelalte.
O problema dificila mai era si faptul ca fiecare era dator sa o poarte permanent, sa aiba grija de ea, sa nu o uite prin magazine, in autobuz, la vreun restaurant, la intalnire, la masa, la baie, mai ales ca numele si adresa fiecarui student, ca si tema experimentului, erau scrise chiar pe punga. In plus, cartonul cutiei se stricase si ea ajunsese intr-o stare jalnica: cu mare greutate mai putea sa faca fata sarcinii sale.
Fiecare a inteles foarte repede si clar lectia pe care a incercat sa le-o explice profesorul cand s-au revazut dupa o saptamana, si anume ca acea cutie pe care o carasera cu ei o saptamana intreaga nu a fost decat expresia greutatii spirituale pe care o purtam cu noi, atunci cand strangem in noi ura, invidie, raceala fata de alte persoane.

De multe ori credem ca a ierta pe cineva este un favor pe care i-l facem acelei persoane. In realitate insa, acesta este cel mai mare favor pe care ni-l putem face chiar noua insine.

In cutia ta cate piersici sunt… si ce ai de gand sa faci cu ele??

Oscar si Tanti Roz sau cum sa traiesti o zi cat pentru zece ani

Oare cum am putea sa facem asta? Oare cum am putea sa-i oferim clipei atata semnificatie, incat sa ne umplem sufletul intr-o zi cat pentru zece ani? M-am intrebat de multe ori cum pot face sa traiesc mai intens fiecare clipa si aseara mi-am reamintit raspunsul. Da, mi-am reamintit, privind in ochi un copil de varsta unei zile, adica 10 ani: pe Oscar, din ”Oscar si Tanti Roz.”

Piesa asta de teatru ne pune fata in fata cu realitatea (pe care sufletul nostru o intuieste, in cotloanele lui profunde) lipsei de viata din viata noastra. Si cine ne poate face sa fim mai sinceri cu noi insine in a recunoaste cat de amortiti suntem in interior, decat un copil? De unde putem invata mai bine decat de la un copil noutatea ochilor cu care privim lumea, lipsa de imbacsire a sufletului cu care percepem ceea ce privim… sinceritatea cu care ne raportam la oameni, la viata si la moarte…

Cine ne poate face sa ne gandim mai profund la modul cum ne traim viata decat un copil care mai are de trait 12 zile? Si care invata de la tanti Roz, asa cum o numeste el pe asistenta din spital, sa traiasca fiecare zi in parte ca si cum ar trai pentru 10 ani…

Si pe acest drum, al redescoperirii vietii din noi, cel mai pretios dar pe care ni-l face Oscar este intuitia faptului ca, pentru a trai atat de intens viata, e nevoie sa-l regasesti pe Dumnezeul din tine. El o face prin scrisorile catre Dumnezeu scrise pe un pat de spital, noi o putem face in mii de moduri. Avem atatea posibilitati la indemana, de dimineata pana seara, si totusi putem oricand primi lectii de la un copil care vorbeste cu Dumnezeu de pe un pat de spital… Poate pentru ca acolo e ultima frontiera in a realiza ca “viata e un simplu imprumut, pe care trebuie sa incerci sa-l meriti.”

Va las acum cu Oscar si cu muzica din spectacol. E mai mult decat as putea spune eu vreodata:

“Draga Dumnezeu,

Iti multumesc ca ai venit. Ai ales la fix momentul, ca nu ma simteam bine deloc. Cand m-am trezit din somn, mi-am adus aminte ca am nouazeci de ani si-am intors capul spre fereastra sa ma uit la zapada.

Si deodata am inteles c-ai sa vii. Era dimineata. Eram singur pe Pamant. Era atat de devreme, incat pana si pasarile dormeau, daramite infirmiera de noapte, doamna Ducru, care tragea la aghioase, pe cand tu te munceai sa aduci zorile. Nu parea sa-ti iasa din prima, dar te straduiai. Cerul palise. Tu umpleai vazduhul de alb, de gri, de azuriu, inviorand lumea. Nu te opreai o secunda. Si-n clipa aceea am inteles care era diferenta dintre noi si tine: tu esti un tip infatigabil! Pus pe munca fara intrerupere. Caruia nu-i este niciodata lehamite. Ziua vreti, uite ziua! Noapte? Uite noapte! Si primavara! Si iarna! Si uite-o pe Peggy Blue! Si uite-l si pe Oscar! Si pe Tanti Roz! Asta zic si eu sanatate de fier!

Mi-am dat imediat seama ca venisesi. Si ca-mi dezvaluiai secretul, marele tau secret: priveste lumea in fiecare zi ca si cum ai vedea-o pentru intaia oara.

Urmandu-ti asadar sfatul, m-am straduit sa-l pun in aplicare. Contempland lumina, culorile, copacii, pasarile, animalele. Simteam cum aerul imi patrunde in nari facandu-ma sa respir. Vocile de pe culoar veneau spre mine ca din bolta unei catedrale. Iar eu eram viu. Frematam de o bucurie necuprinsa si pura. Aceea de a exista. O bucurie care ma fermeca.
Iti multumesc, draga Dumnezeu, ca ai facut asta pentru mine. Era ca si cum m-ai fi luat de mana si m-ai fi dus in miezul tainei ca sa o cuprind cu mintea. Iti multumesc.

Pe maine. Te pup,
Oscar

Sursa : http://www.damaideparte.ro/